Brâncuși și trabucul infinitului

De-a lungul timpului mi-am exprimat în câteva rânduri dezaprobarea pentru obiceiul lui Brâncuși de a fuma, specificând că asta nu-i scade cu nimic din aprecierea pe care i-o port ca artist (ca artist ce este el, nu eu). Subiectul a fost readus în discuție de către Renata într-unul din comentariile de pe blogul ei. Renatei i-am răspuns la locul faptei. Lui dam, căpitan de plai o să-i răspund în rândurile de mai jos.

Zice dam:

Nu admiră nimeni viciile, ci personalitatea în ansamblu, cu bune și rele.

Eu unul, în loc să admir personalitatea în ansamblu, cu bune și rele, prefer să admir ansamblul părților bune, pe care să-l delimitez de ansamblul părților rele. Atunci când admiri un întreg per ansamblu există riscul să-i admiri involuntar și părțile, că ansamblul respectiv nu-i construit din vid, ci din niște părți.

Chiar și obiceiurile uzuale cotidiene pot influența circumstanțele exprimării artistice – în cazul ăsta pot fi pauzele, socializarea sau inspirații de moment când mergea să-și ia țigări.

Sigur că da. Obiceiurile influențează circumstanțele, iar o bătaie de fluture în fața ochilor lui Brâncuși duce la o columnă infinită. Hazardul n-a avut niciodată atâția adepți și enoriași câți are în zilele noastre. Doar că dacă despre hazard vorbim, atunci nu putem să evaluăm influența obiceiurilor. Ea poate fi o influență bună sau era. De unde știm că un Brâncuși nefumător n-ar fi fost mai bun decât cel pe care l-am avut? Nu știm. Vi se pare o perspectivă ridicolă? E pe același plan cu supoziția că fumatul ar fi avut un impact pozitiv asupra laturii lui artistice. Dimpotrivă: pentru că fumatul distruge creierul în mod progresiv și structural, teza mea are ceva merite, spre deosebire de a lui dam.

Și fiindcă e vorba de o personalitate complexă în ansamblu, nu poți izola aportul unui obicei, deci iei omul ca atare.

Sigur că putem izola „aportul unui obicei”, afară de cazul în care obiceiul este de a consuma substanțe care modifică starea de conștiință și atunci lucrurile se complică (dar de obicei nu în bine). Iar în urma acestei izolări, vom ajunge la concluzia că obiceiul nu contează. Dacă ar fi contat, toți oamenii care ar fi avut acel obicei ar fi devenit mari artiști.

„Dar dacă, în acea combinație particulară de om și viciu, de om căruia nimic nu-i este străin, fumatul l-ar fi inspirat pe Brâncuși?” vă veți întreba. Dragi cititori, nu vă mai aburiți singuri cu fum de țigară. Capodoperele se nasc din talentul și munca artistului, nu din eventualul lui obicei de a fuma. În caz contrar, marii producători de țigări l-ar fi făcut pe dam milionar pentru această idee. Doar că ei nu sunt atât de proști.

În concluzie, vedeți cum, totuși, pornind de la „admirăm personalitatea per ansamblu, cu bune și rele” dam trece pe nesimțite la „și dacă fumatul a avut o influență benefică asupra lui?”, glisând astfel de la întreg la parte? Tocmai de aia, admirați părțile bune, dar separați-le de cele rele. Nu fiți ca dam. Care și fumează, ca să fie meniul complet.